Învăţ, iubesc, mănânc, citesc. Trăiesc.

Nu vă mai speriaţi de morţi. Morţii nu au ce să vă facă. Da, poate că o luaţi cu capul. Poate că vă traumatizează. Poate că vă sperie. Dar asta vă fac şi viii. Diferenţa e că viii o fac că vor, că pot, că ştiu consecinţele. Cu voinţă. Cu răutate. Morţii nu. Morţii o fac fără să vrea. Ce să mai vrea un mort?

 

Sunt cinică? Nu, sunt realistă. Desigur, fiecare om reacţionează diferit când vede un trup neînsufleţit. Dacă e o persoană pe care o cunoşti, te doare de simţi că mori şi tu. Dacă e făcut terci, te scârbeşte. Dacă e frumos, o să zici că e doar un trup. Păcat de el/ea, săracul/săraca. Cam astea-s reacţiile.

 

Tot cinică? Nu, frate, când vezi atâţia morţi într-o zi, vreo şapte cred că am văzut eu, începi să vezi viaţa altfel. Jur că numai la moarte nu m-am gândit atunci. M-am gândit că suntem doar nişte ambalaje cu suflet. Asta e tot ce contează din noi. Sufletul. Da, şi mintea. În rest, sunt organe. Doar atât. Piele, grăsime, creier, inimă, ficat, intestine, oase. Atââât. Nimic mai mult. Începi să te gândeşti cum poţi să te organizezi mai bine ca să ai timp de toate. Ca să faci mai multe. Ca să simţi mai multe. Ca să iubeşti mai mult, pe mai mulţi şi pe mai multe. Cum să o suni pe mama să îi spui că o iubeşti. Cum ăla de pe masă murea când tu beai o bere cu prietenii. Şi ajungi să preţuieşti viaţa altfel.

 

Şi fix atunci, când îi scoteau ăluia stomacul, pe mine mă sună actualul şef să îmi spună că de mâine mă aşteaptă la birou. Pentru mine a fost un fel de Trăieşte! M-am dus la El, să îi spun că îl iubesc cu ochii, m-am dus acasă, să mănânc ce îmi place, că poate e ultima dată când pot, m-am dat cu parfumul preferat şi scump, doar fiindcă îmi place, m-am dus să mă văd cu prietenii. Am făcut într-o săptămână, de când am fost la INML prima dată, mai multe decât în ultimele 2 luni. Mi-am cumpărat 2 cărţi, deja le-am citit. Învăţ, iubesc, mănânc, citesc. Trăiesc. Acum, cât pot. După, nu ştim ce e. Ştim ce e acum şi ce nu ştim, învăţăm. Că putem.