Singurele lucruri reale sunt propriile noastre sentimente

Iubesc mirosul cărților noi. Proaspăt tipărite. De parcă ar fi fost create special pentru mine, pentru a le atinge eu. Iubesc mirosul cărților vechi, care sunt păstrătoarele unor povești de mult apuse, care poartă amprentele atâtor suflete care s-au identificat sau nu cu ele.

 

Îl iubesc pe taximetristul meu de duminică. Omul ăla a fost trimis de Univers să mă facă pe mine să înteleg că ceea ce simt e real. Că trebuie să cred în instinctele mele. Să nu uit ce a spus Nichita – Singurele lucruri reale sunt propriile noastre sentimente. Și te inteleg. Și să mă simt așa cum te simțeai tu când eu nu înțelegeam. Și să înțeleg acum. Mai bine mai târziu decât niciodată. Poate prea târziu.. Și să lupt. Încă o dată. Mi-a spus să nu fiu lașă. Să las orgoliul și mândria la o parte, că ele nu au ce căuta în iubire. Și l-am intrebat de unde știe că e iubire – Ai vedea și tu dacă te-ai uita în ochii tai.

 

Îi iubesc pe bătrânii care stau acum în fața mea în tren. Poartă doliu. Fiul lor e inginer la București. Și ei au rămas singuri. El se duce în seara asta cu prietenii să bea un șpriț. Și ea e obosită, vrea acasă, să facă o baie și să se bage în pat. El e un pic surd. Ea îi spune din nou, mai tare, tot ce îi spune Livia, doamna care stă lângă mine. Și ea lucrează în București. Face naveta București-Ploiești în fiecare zi. Și ea poartă doliu. Sunt zâmbitori cu toții. Când cobor, îmi spun succes în sesiune și zâmbesc. Iar doamna bătrână mi-a spus că mă pupă. Din suflet.

 

Iubesc oamenii, deși nu aș recunoaște asta la orice oră. Cu atât mai puțin atunci când e plin de copii care țipă în jurul meu. Iubesc loialitatea. Iubesc prietenii. Familia. Oamenii care îți devin familie prin prisma trăirilor pe care le-ați împărtășit. Oamenii care îți spun adevărul, chiar și atunci când doare. Sau mai ales atunci. Oamenii care sunt acolo să te strângă în brațe când ai greșit, dar să te și certe. Oamenii care te cheamă la ei la 11 noaptea, numai ca să te asculte. Fiindcă durerea are nevoie să fie ascultată. Împărtășită. Nu neapărat tratată. Oamenii care te iubesc atât de tare încât nu mai vorbesc cu tine când se supară. Dar care pur și simplu nu renunță la tine. Sunt tot acolo când ai nevoie de ei.

 

Il iubesc pe taximetristul meu care a fost cameraman la TVR. Vorbim despre lucruri deștepte de fiecare dată când merg cu el undeva. Mă îndrept spre mașina lui și întotdeauna mă întreabă `Încotro, domniță?`. I-am spus `Acasă`. Indiferent că au trecut 2 săptămâni sau 2 luni de când nu am mai mers cu el, mereu știe unde e `Acasă`. Aș vrea să știe că Acasă e la tine în brațe. Că mi-e dor de tine mereu. Că îmi venea să plâng aseară, când eram în dreapta lui. Și mi-a zis, pentru prima dată, `Să fii fericită și să ai o seară odihnitoare`. Și când e sufletul obosit, cum îl odihnesc?